Turda - Salina - Istoric - de pe Panoramio, R. Codrin Speo Ursii Cluj 1998

ISTORICUL SALINEI TURDA
Extracţia sării a început în perioada ocupaţiei romane, după cum arată unele inscripţii descoperite în anul 1796. Argumentele lingvistice dovedind continuitatea ocupaţiei de extracţie a sării sunt în cuvintele OCNA şi SALINA, provenind din cuvintele slavone AKNA şi COANUK (“solnic”, adică localitate cu sare, aceasta fiind chiar numele unui comitat din Transilvania - vezi Slănic- Moldova şi Slănic-Prahova ).



 Feudalismul timpuriu (sec.IX-XIV) Ştefan cel Mare a deţinut Ocna de Sare de la Turda, alături de cele de la Cojocna şi Dej.

 Într-un document din anul 1075 a fost menţionatã “vama sării” de la Turda - pe drumul Arieşului şi al Mureşului. Ocna de la Turda a fost pomenită documentar pentru prima dată în sec. XIII : un capitlu de la 1 Mai 1271 şi un privilegiu din anul 1291. În Evul Mediu numai regele avea dreptul de a exploata şi de a valorifica sarea. În ocne se muncea şi vara şi iarna, transportul făcîndu-se atît terestru cît şi pe apă (Arieş, Mure, Tisa) - cu corăbii avînd marginile ridicate (ca să se ferească de umezeală) - şi pe uscat cu căruţe sau cu sănii ; astfel a luat naştere “marele drum al sării” care acoperea Transilvania, Moldova şi Ungaria. Începînd din sec. IX Turda era o cetate regală care apăra salinele din apropiere. Sarea era păstrată în depozite regale iar mai tărziu în “cămări de sare”. Muncitorii erau iobagi obligaţi pentru rege; aceştia făceau extracţia şi transportul sării, precum şi întreţinerea cămărilor de sare. Tăiatul sării era efectuat de iobagi privilegiaţi, care începînd din sec. XII erau plătiţi cu bani. Pînã în sec. XIV comerţul cu sare nu era răspîndit în tot teritoriul ţării. Privilegiul în comerţ şi descărcarea sării îl aveau în special bisericile. Feudalismul dezvoltat (sec. XIV-XVII) În Evul Mediu explorarea sării era organizată în “Cămări de sare”. Existau două feluri de cămări de sare: unele făceau exploatare, depozitare şi transport pînă la apă (Turda, Cojocna, Ocna-Dejului şi Sic), iar celelalte fãceau transportul pe apã şi desfacerea. Cãmara principalã era cea de la Turda - potrivit raportului din primăvara anului1552 “căci comitele ei , de obicei, era şi peste ceilalţi cămăraşi”. Despre sarea de Turda se spunea că este bună şi tare. “Ocna cea mare” sau “cea veche” avea o adîncime de 45 de metri şi o lăţime de cca. 18 metri într-o parte şi 5 metri în cealaltă. “Ocna cea mică” era adîncă de cca. 15 m şi lată de 9 m. În fruntea cămării de sare se afla comitele sării (cămăraş) - numit de rege, care avea în subordine un slujbaş, un contabil, un maglaş (gestionar), scribi, bucătari, grădinari. Munca principală (tăierea blocurilor de sare) era făcută de tăietorii de sare; “familii” scoteau sarea la suprafaţă cu ajutorul unei maşini (gepel, kepel) acţionatã de cai, funcţionînd pe principiul scripetelui (crivac); maşina era deservită de rotari, îngrijitori şi conducători de cai (ghepelişti). Mai existau aici fierari, ucenici şi meşteri cărbunari, meşteri lemnari, distribuitori de seu (pentru opaiţe şi felinare), furnizori de postav (unii tăietori primeau postav drept salariu), apoi meşteri de nave şi navigatori, oameni care deserveau corăbiile, băieşi şi chiar pescari (unele cămări dispuneau de heleştee). De asemenea, pe lîngă fiecare cămară era cîte un preot. Muncitorii principali, tăietorii de sare, erau angajaţi de cămăraşi pe timp de un an; mai existau angajaţi temporar (străini). Tăietorii de sare aveau o muncã istovitoare, în cele mai grele şi periculoase condiţii; cu toate acestea , salariile acestora erau foarte mici, mult sub nivelul necesităţiilor de trai. De asemenea nu aveau voie să părăsească .locurile de muncă, iar dacã fugeau puteau fi prinşi, aduşi înapoi cu forţa şi pedepsiţi. Aceste condiţii de viaţă au dat naştere multor răzvrătiri şi conflicte, care au fost apoi aspru pedepsite, chiar cu mutilări corporale. Perioada Destrămării Feudalismului (sec.XVIII-XIX) Dupã cucerirea Transilvaniei de către Austria (sfîrşitul sec.VII), puterea centralã administra direct minele prin cămăraşii lor. La sfîrşitul sec. XVIII Curtea de la Viena a luat măsuri de înviorare a mineritului, creînd înlesniri pentru străinii ce doreau să exploateze mine în Transilvania. Cel mai importante mine de sare erau cele de la Turda. În sec. XVIII sarea se exploata în mine clopot (conice) pentru a se feri de infiltraţii de apã. Mai întîi se săpa o groapă, de obicei rotundã cu diametrul de 2 m, în stratul de pămînt ce acoperea orizontul de sare. Pentru fixarea acestui strat steril, pereţii gropii se întăreau cu împletituri de nuiele. Tăierea sării se făcea cu unelte bătătoare şi tăietore (topoare, ciocane, pene de oţel etc.); se fãceau întîi făgaşele, apoi se detaşau brazdele. Bolovanii de sare erau scoşi la suprafaţă cu ajutorul unei instalaţii exterioare (crivac) compuse dintr-un tambur din lemn cu ax vertical acţionat cu cai; un otgon înfăşurat pe acest tambur făcea ca un capăt să se înfăşoare, iar celălalt să se desfăşoare; în acest fel, cînd un capăt al frînghiei coboară în ocnă, celălalt scotea sarea din ocnă (prin puţul vertical sau suitor ) bolovanii de sare care erau vîrîţi în saci de piele de bivol. Odată cu scoaterea sării adîncimea clopotului creştea. Caii folosiţi aici erau cai reformaţi din cavalerie. În a doua jumătate a sec. XVIII au avut loc perfecţionări şi inovaţii în procesul de extracţie a sării. În special în transportul acesteia pe verticalã. Astfel, în anul1770 “mecanicul” clujean Samuel Enyedi a conceput un fel de elevator cu care se putea scoate “numai cu ajutorul a douã degete o greutate de 50 măji” (5 tone). Acesta s-a dovedit foarte avantajos, mai ales pentru puţurile adînci. În a doua jumătate a sec. XVIII s-au dat nişte “Instrucţiuni “ de funcţionare pentru salinele din Transilvania. În această perioadă ia fiinţă “Casa comunităţii sau a frăţiei” (asemănătoare unei case de pensii şi de ajutor social), la care fiecare tăietor de sare avea o contribuţie. Sarea se transportã pe uscat cu carele (iarna cu săniile) şi pe apă cu corăbiile (pe Mureş pînă la Seghedin - Ungaria). În condiţii grele şi cu retribuţie derizorie, recurgîndu-se deseori la metode de constră ngere. În anul 1767 funcţionau 5 ocne la Turda, acestea fiind cele mai înfloritoare din Transilvania (“Cea de sus”, “Cea de jos”, “Cojocneana”, “Sf. Terezia” şi “Sf. Anton”). Pe lîngă salinele din Transilvania s-au înfiiţat şcoli pentru copii urmărindu-se formarea, ataşarea şi menţinerea slujbaşilor cu copii. La ocne se cerea îndemînare, supunere, cunoaşterea limbii germane pentru a se putea înţelege cu slujbaşii germani (în anul 1774 limba germanã a devenit oficială) şi nicidecum cunoştinţe tehnice speciale. Învăţămîntul la aceste şcoli era foarte slab din următoarele motive: învăţătorii erau foarte slab plătiţi, prin urmare nu existau învăţători buni aici; copii frecventau şcoala neregulat sau chiar deloc; clădirile şi condiţiile pentru învăţămînt erau insalubre. În anul 1787 existau 14 copii angajaţi la camera de sare de la Turda; ziua mînau caii (pe orice vreme: ploaie, frig sau vînt), iar noaptea fãceau curăţenie în ocnă şi scoteau bolovanii de sare; tot ei se ocupau cu distribuirea lămpilor (opaiţe, feştile). Copii erau foarte prost plătiţi. Datoritã faptului cã nu se asigura securitatea muncitorilor, munca acestora era foarte periculoasã, pe lîngã faptul cã era foarte grea şi foarte prost plătită. la acestea s-au mai adăugat războaiele şi scumpirile de la începutul sec. XIX, creînd numeroase mişcări de nemulţumire şi răzvrătiri printre tăietorii de sare. În anul 1786 producţia şi valorificarea sării a devenit monopol de stat. Perioada 1848-1918 În anul 1860 s-a estimat cã Turda dispunea de o rezervă de sare de 1220 milioane tone. Cea mai nouă salină, Ocna Mureşului, a devenit rapid cea mai importantã din Transilvania, datorită rezervelor bogate şi poziţiei avantajoase pentru transport (pe Mureş sau cu trenul spre Budapesta). Concurenţa tot mai puternică a acestei saline a fãcut să decadă salina de la Turda. Pînă în anul 1880 sarea se extrăgea de la Turda din cele 3 puţuri vechi: “IOSIF”, “TEREZIA” şi “ANTON”. În anul 1862 extracţia din puţul “ANTON” a fost oprită după ce a atins adîncimea de 108 metri., din cauză că sarea era amestecată cu steril. Transportul sării implică greutăţi din ce în ce mai mari, deoarece drumul ce cobora de la salină era foarte abrupt. Pentru a-l uşura şi a micşora cheltuielile legate de el, în anul 1853 s-a hotărît construirea unei galerii de transport orizontală pornind de la Turda Nouã spre cele trei mine vechi “IOSIF”, “TEREZIA” şi “ANTON”. Aceastã galerie, numitã “FRANZ JOSEPH” a fost terminată în 1870 avînd lungimea de 780 m . Pînă la sfîrşitul sec. XIX, galeria a fost prelungită cu încă 137 m, avînd azi o lungime totală de 917 m. Concomitent cu galeria “FRANZ JOSEPH” a fost aduse modernizări minei “TEREZA”, care au crea noi abataje moderne de exploatare a sării pentru vremea accea (mine trapeizodale). S-a început cu săparea minei “GHIZELA”(I), apoi cu mina (laterală) trapezoidalã “RUDOLF” (sau “Sf. Nicolae”). Datorită unor greşeli de proiectare la mina Ghizela s-au abandonat lucrările (prin interceptarea accidentală aunei vechi mine romane). În mina “RUDOLF” s-a concentrat extracţia de sare, atingînd în primii ani ai sec. XX (1932) adîncimea de 38 m, cu o talpã de extracţie de 80 m şi latã de 50 m. La începutul sec. XX. s-au reluat lucrările la o cotă mai jos la mina Ghizela II, pe laterala minei “TEREZA”, urmînd a fi simetricã cu camera “RUDOLF” şi totodată paralelă. Camera “GHIZELA-II” a fost ultimul abataj început la Turda. Suprafaţa de extracţie a salinei Turda a ajuns la aproape un hectar (10 000 m2). Tehnica minierã folosită în aceastã perioadă era “abatajul în talpă”. Această nouă tehnică de extracţie (pentru camere trapezoidale) era combinată (suprapusă) cu vechea formă de exploatare (pentru mine - clopot). Accesul se făcea cu scări de lemn şi frînghie, sau prin puţuri de extracţie şi circulaţie (suitoare), prevăzute cu trepte. Mecanizarea salinelor s-a fãcut exclusiv la transport; activitatea de producţie (productivă) nemijlocitã se făcea ca mai înainte (ciocan, tîrnăcop, topor, daltă, şpiţ, pene de oţel). Pînă în anul1880 sarea era adusă la suprafaţă (din cele trei mine-clopot) cu ajutorul a 3 troliuri de extracţie exterioare (deasupra minelor), acţionate de cai. În total se foloseau 24 de cai: cîte 8 la fiecare troliu, împărţiţi în 2 echipe a cîte 4 cai. Programul era - iarna - de 2 schimburi a cîte 3 ore de muncă cu pauză de o oră între ele, iar vara - un singur schimb de 5 ore (ducerea şi aducerea de la păşune a cailor lua timp). Din Mina “RUDOLF” sarea era ridicată la nivelul galeriei printr-un puţ amenajat în nişa laterală, cu ajutorul unei maşini asemănătoare celei descrise anterior, acţionată tot de cai şi situată într-o cameră octogonală alăturată. Pînă la începutul sec. XX transportul în mină se făcea cu cai de povară şi cu vagonete (există un terasament de 917 m în subteran şi 114 m la suprafaţă). Şi la începutul sec XX baza tehnică la salina de la Turda era scăzută (unelte primitive), aceasta determinînd înrăutăţirea condiţiilor de muncă şi o productivitate scăzută: în 1871 s-au extras de la Turda 15.131 tone sare faţă de numai 12.334 tone de la Ocna Dejului, iar în 1913 s-au extras doar 1576 de la Turda faţă de 58.429 tone cîte s-au extras de la Ocna Dejului. După deschiderea Fabricii de Chimicale de la Turda şi mai tîrziu datorită cerinţelor armatei în primul război mondial, producţia de sare de la salina din Turda a luat un oarecare avînt de producţie, realizîndu-se în 1916 - 6.728 tone se sare. Muncitorii lucrau în schimburi de 8 ore, din zori (ora 4) pînă la prînz (ora 13.30) cu o pauză de masă de 30 minute dimineaţa şi o alta de o oră la prînz. Se înregistrează în aceastã perioadă o tendinţă de creştere a numărului de muncitori. Fluctuaţia numărului de muncitori din ocnele de la Turda a fost între 352 în 1780 şi 34 în 1894. Statutul minerilor era de angajaţi ai tezaurariatului; nu aveau nici o apărare în faţa conducerii salinei în caz de conflict; puteau fi solicitaţi la orice oră din zi sau din noapte; puteau fi concediaţi fără despăgubire, ajutor sau pensie; puteau fi pedepsiţi băneşte sau corporal. Munca lor era grea, periculoasă şi prost plătită. Plata lor se făcea în acord: în metri liniari de galerie sau în metri cubi de sare din minã. Perioada de după 1918 Sarea era monopol de stat. Salina de la Turda nu dispunea de instalaţii mecanice în 1919, fiind de o importanţă mai mică decît cea de la Ocna Dejului, datorită calităţii şi cantităţii mai scăzute a sării exploatate. Cantitatea de sare exploatată la Turda în această perioadă variază între 3.251 tone în 1920, 5.385 tone în 1927 şi 7.731 tone în 1932; Datorită concurenţei Salina de la Turda şi-a încetat activitatea în 1932.

Asociatia Speologica Ursii Cluj Roman Codrin K2 SalinaTurda 1998 - foto si info de pe Panoramio

Salina - informatii
Salina
Vezi Bai si Mine