Salina Turda - Asociatia Speologica Ursii Cluj Roman Codrin K2 SalinaTurda 1998

Pagina cuprinde in copie, comentariu de pe Panoramio. Autorul comentariului, R Codrin Speo Ursii … on November 8, 2008
Asociatia Speologica Ursii Cluj Roman Codrin K2 SalinaTurda 1998

"Aşezare geografică
Salina Veche de la Turda se află în partea de nord a municipiului Turda, sub Valea Sărată-Durgău (Dealul Slăninii).
Localitatea are următoarele coordonate: • 460 3453``latitudine nordică; • 230 47 32``longitudine estică; • la o altitudine medie de 330mdM. Municipiul Turda este a doua localitate ca şi mărime din judeţul Cluj şi este situat în sud-estul acestuia. Este poziţionat geografic pe rama de vest a Depresiuni Transilvaniei la confluenţa Văii Caldă Mare cu Pîrîul Racilor şi apoi cu Rîul Arieş.
Căi de acces
Poziţia localităţii faţă de principalele căi de comunicaţie asigură accesul rapid din ori care loc din ţară, putînd fi utilizate diverse mijloace de transport. În mod obişnuit, accesul în zona salinei se face din nordul localităţi pe o derivaţie din artera ce o leagă de Cluj-Napoca, pe DN-1, E-81, E-60, distanţă 31km. Din sudul localităţi: Alba Iulia - Turda pe DN-1, E-81, distanţă 63 km; Tîrgu Mureş-Turda pe DN-1, E-60, distanţă 76 km; Cîmpeni - Turda pe DN-75 distanţă 86 km. Pe calea ferată magistrala 300 Bucureşti - Cluj Napoca - Oradea, staţia de deservire Cîmpia Turzii. Spre Turda circulă frecvent autobuze locale (DN-15, E-60, dist. 9km).
Geologia zonei
Localitatea Turda face parte din bazinul terţiar al Transilvaniei. Cele mai vechi depozite sedimentare în zona Valea Sărată şi Băile Turda aparţin badenianului (tortonianului) şi sînt reprezentate prin argile gălbui, verzui şi cenuşi pe alocuri nisipoase. Aceste depozite înconjoară şi acoperă parţial masivele de sare care aparţin şi ele badenianului (superior).
Perioadele geologice au fost adesea martore ale proceselor de orogeneză (ridicarea de lanţuri muntoase) care au modificat raportul dintre apă şi uscat, aducînd importante schimbări climatice (climat arid favorabil evaporări puternice a apei mări badeniene) şi geosinclinale (scădera adîncimi bazinelor şi ruperea de marea badeniană în lagune ) platformelor învecinate . Ciclicitatea acestui proces a dus la formarea masivelor de sare din toată depresiunea Transilvaniei. În continuare , se sedimentează în perioada sarmaţianului marnele situate la bază şi în jurul masivelor de sare, urmate de bancuri nisipoase şi apoi gresii. Peste acestea urmează straturi fine de argilă cu intercalaţi de benzi de tuf dacitic foarte fin. Deasupra lor se afla sedimente holocene actuale reprezentate prin nisipuri roşcate uşor feroruginoase, şi prin aluviuni. Din punct de vedere tectonic zona face parte din seriile de cute dispuse nord-sud apartinand bazinului transilvan care include şi zona cutelor diapire (Ocna Dejului -Sic - Cojocna - Valea Florilor - Turda - Gura Arieşului -Ocna Mureş),formate în perioada ciclului de mişcări post panoniene pleistocen.
Forma masivelor de sare este eliptică-alungită cu lăţimea de 1km, lungimea de 7km iar grosimea medie de 1km. Forma de stîlp a zăcămintului de sare se motivează prin mecanismul de ridicare a sării la suprafaţă - diapirism (fenomenul de cutare, îngrămădire prin curgere, ridicare şi expulzare la suprafaţă a sării). La Turda fenomenul de diapirism a încetat, dar se poate foarte bine vedea pe pereţii galeriilor efectul acestuia (micro cutele). Sarea este foarte plastică şi are o mare mobilitate tectonică, străpungînd stratele de deasupra şi căpătînd forma caracteristică. Zăcămîntul de sare de la Turda este estimat la 38miliarde de tone cu conţinut de 98,10%NaCl şi conţinut redus de CaSO4.
Relieful
Localitatea este aşezată în nordul depresiunii Turzii. Aceasta depresiune este formată de culoarele unite ale văiilor Racilor şi Caldă Mare, continuate cu largul culoar al văi Arieşului. Se situează la conctactul în vest cu Culmea Petreştilor 794mdM (Munţii Trascăului), în nord-vest cu dealul Cheia (Dăbăgău) 580mdM, în nord cu dealul Rotund (Dumbrava) 427mdM, în est de dealul Slăninii 380mdM care este înconjurat de culoarul văi Sărata(357mdM), care formează şi microdepresiunea Băilor 360mdM, iar în sud şi sud-est Cîmpia Transilvaniei. Valea Sărată prezintă o imensă cîmpie aluvionară-sărată, care în timp secetos arată ca şi un adevărat peisaj selenar: o mulţime de ravene, falii de alunecare şi doline. Din cauza tăieri lizierelor de pădure, păşunatul intensiv şi vechilor exploatări miniere neconservate, stratul de sol este afectat prin spălare de apa de ploaie şi îngheţ, fiind dezvelite stratele inferioare pînă la sare unde intervine foarte repede procesul de carstificare şi degradare.
Hidrografia
Reţeaua hidrografică din zonă este colectată de Rîul Arieş (aflat în bazinul mijlociu al Rîului Mureş). Intrarea turistică în Complexul Salina Veche de la Turda dinspre cartierul Turda Nouă se află pe o terasă aluvionară a pîrîului Calda Mare. Salina propriuzisă (cea de a doua intrare) se află sub versantul stîng aproape de obîrşia văii Sărata. Aceasta din urma îşi adună apele din dealul Slăninii, şi din surplusul de apă al lacurilor antroposaline. Debitul ei este foarte mic. Nivelul freatic se situează la adîncimi mici (1,5-2m) iar apa nu este potabilă din cauza mineralizaţiei. Pe versantul estic al dealului Slăninii se află un mic izvor sărat folosit de localnici pentru murături şi tratamente. În perimetrul văii Sărata se află şase lacuri antroposaline, iar în microdepresiunea Băilor altele unsprăzece lacuri, care au jucat un rol important în apariţia staţiuni Băile Turda. Originea lacurilor este legată de masivul de sare de aici: prin exploatarea sării din vremuri de demult iar apoi părăsirea ocnelor care se inundau rînd pe rînd s-au format lacurile actuale. Lacurile au în general suprafeţe mici, rotunde dar adîncimi mari datorită exploatării sub forma de clopot a vechilor saline (adîncime medie 100m, diametru la bază 70m). Salinitatea apei lacurilor este dată de clorura de sodiu (NaCl). Ea creşte de la suprafaţă (20g/l), unde există un aport de apă dulce meteorică sau freatică, spre adîncime, unde devine maximă la contactul cu blocul de sare (320g/l). Desen evoluţie mină-lac:
S
Stratificaţia termică a apei (heliotermia, acumularea călduri solare) se produce în lacurile unde diferenţa de salinitate este mare între suprafaţă şi fundul lacului. Temperatura creşte pînă la adîncimea de 1,5-2m (vara ajunge la 30oC) unde începe să scadă ajungînd constantă pe fundul lacului (7oC).
Descrierea lacurilor de exterior de la Valea Sărată - Durgău Lacul Nr.1-Carolina s-a format pe locul unei vechi saline numite Ocna cea Mică, părăsită în anul 1765 la o adîncime de aproximativ 100m din cauza infiltraţilor de apă şi a pericolului de surpare. În prezent cuveta lacului se află în ultima fază de evoluţie, fiind puternic afectată de alunecările de teren iar în viitorul apropiat va dispărea complect. Adîncimea actuală a lacului este de 2,00m iar salinitatea de 50g/l la adîncimea de 0,50m. Lacul Nr.2-Durgău (Rotund) s-a format pe locul salinei Ocna cea Mare părăsită în data de 19 iunie 1762 la 110m adîncime din cauza pericolului de surpare şi inundare cu apa provenită din izvorul văii Sărata. În prezent lacul are o adîncime de 6,50-7m pe axul diametral (N-S) care măsoară 30m. Fundul lacului este puternic colmatat ecranînd apa din lac de blocul de sare. Caracterul salin al apei începe să dispară din cauza diluări cu apă meteorică şi freatică (izvorul văii Sărata), salinitatea este 27g/l la adîncimea de 0,50m. Cuvetele celor două lacuri (1 şi 2) sînt aproape unite, iar procesul de carstificare foarte accentuat (abriuri-peşteră L=40m -1997). Lacul Nr.3-Şerpilor s-a format prin prăbuşirea şi inundarea minei Puţul cel de Sus în anul 1800 la o adîncime de 120m. În prezent lacul este pe primul loc în zonă pentru mărimea unghiul pantei cuvetei. Are adîncimea de 36m şi diametrul 15m iar salinitatea de 25g/l la adîncimea de 0,50m. Lacul Nr.4-Doctorilor s-a format pe locul minei Puţul cel de Jos în anul 1800 la o adîncime de 115m. În prezent are o adîncime de 33m şi diametrul de 20m iar salinitatea de 158g/l la 0,50m adîncime, fiind al doilea lac cu grad mare de salinitate din zonă, fiind cel mai folosit lac pentru tratamente. Lacul Nr.5-Bătrînilor s-a format pe locul unei vechi saline neatestate documentar, exploatată pe la mijlocul evului mediu. În prezent are o adîncime de 15m diametrul de 15m, iar salinitatea de 163g/l la adîncimea de 0,50m, fiind cel mai sărat lac din zonă. Lacul Nr.6-Dulce s-a format pe locul unei vechi saline neatestate documentar,părăsită din cauza puternicelor erupţii de apă la o adăncime necunoscută. Forma de exploatare este de clopot. Se mai păstrează cele două suitoare, care probabil sînt blocate la partea de jos, ecranîndu-se astfel lacul de la suprafaţă (apă dulce) faţă de lacul din interiorului clopotului (apă suprasaturată). În prezent adîncimea medie este de 2m iar în dreptul suitoarelor de 47m, fiind cel mai adînc lac din zonă, salinitatea de 22g/l la adîncimea de 0,50m. În viitor apa dulce va dizolva gîtul minei şi se va forma un lac adînc.
Descrierea lacurilor de interior de la Valea Sărată
Lacul I- Mina Cojocneana părăsită în anul 1790 la o adîncime de120m şi diametrul de 80m. În prezent pentru a nu a se mai arunca gunoaie şi a se infiltra apa, suitoarele s-au rambleiat (astupat). Lacul interior de pe vatra minei are adîncime necunoscută. Lacul II- Mina Anton (Complexul Salina Veche de la Turda) părăsită în 1862 la o adîncime de 108m şi diametrul de 77m. În prezent are aceleaşi caracteristici ca şi mina Cojocneana. În anul 1997 o echipă de speologi de la A.S.Urşii-Cluj au reuşit să intre în interiorul minei măsurînd lacul şi insula formată. Adîncimea medie a lacului este de 1,5m(40%), iar înălţimea insulei de 10m(60%). Adîncimea lacului în dreptul puţului de cercetare este de ~90m. Lacul III- Mina Tereza (Complexul Salina Veche de la Turda) părăsită în 1880 la o adîncime de 112m şi diametrul de 70m. În 1920 se începe să se acumuleze apă din cauza infiltraţiilor provenite din Mina Romană. Închisă cu foarte multă vreme în urmă, acestei mine i s-a prăbuşit tavanul şi transformat într-o dolină care captează apa de ploaie. În prezent, Mina Tereza este cea mai veche mină de tip clopot vizitabilă din ţară(1690), care posedă totodata cel mai frumos lac de interior. Adîncimea maximă este de 8m (60%), insula este înaltă de 5m (40%) iar concentraţia de sare este foarte mare 430g/l la adîncimea de 0,50m.
Lacurile din depresiunea Băilor
În partea cealaltă a Dealului Slăninii, în depresiunea Băilor, se află 11 cuvete lacustre de la cele mai vechi exploatări de sare, din vremea romanilor pînă în evul mediu tîrziu. Cele mai importante lacuri sînt: Lacul Chichi, Lacul Privighetoarea, Lacul Troacelor, etc.. În lacul Roman s-a amenajat ştrandul staţiunii Turda-Băi.
Tratamentul balneo-fizical
Turda se înscrie atît în categoria staţiunilor balneare cu ape cloro-sodice concentrate cît şi în categoria celor ce pot oferi un microclimat de salină. La noi în ţară în prima categorie intră următoarele staţiuni: Sovata, Praid, Ocna Sibiului, Ocna Şugatag, Ocnele Mari, Slănic Prahova, Slănic Moldova, Sîngeorz Băi, Lacul Sărat etc.. Din cea de a doua categorie fac parte staţiunile: Praid, Slănic Prahova, Tîrgu Ocna etc..
Factorii naturali terapeutici
Salina Turda a devenit renumită şi este din ce în ce mai mult căutată datorită factorilor terapeutici naturali pe care îi oferă: • Temperatura constantă a aerului de 11-12oC care acţionează ca un element deosebit de activ în procesul de aclimatizare a organismului. • Umiditatea relativă are variaţii minime în salină şi este în medie 77%UR, factor benefic pentru căiile respiratorii, întrucît aparatul mucocilar lucrează optim în atmosfera saturată. • Presiunea aerului este de 747-752mmHg la o altitudine de 330mdM. • Mişcarea aerului este practic neglijabilă. În Sala Rudolf viteza este de 0,02m/s, iar în restul salinei de 0,2m/s. • Prezenţa aerosolilor de sare sub formă de particule solide. • Ionizarea aerului este moderată cu predominarea ionilor pozitivi. În Mina Rudolf n+=430, n-=300. • Aeromicroflora - aerul este curat, determinările au arătat lipsa bacteriilor patogene şi a aeropoluanţilor. Aceşti factori combat unele afecţiuni respiratorii cum ar fi: bronhopati cronice obstructive, bronşite cronice spastice, rinitele alergice, traheobronşite cronice, astmul, sinuzite, nevroză astenică şi surmenajul fizic şi psihic. Contraindicaţi: petru persoanele hipertensive, care au suferit infarct miocardic, stări febrile etc.. Durata şedinţelor în salină este de 4-5ore, interval în care curanţii vor face inspiraţii şi expiraţii profunde, exerciţii uşoare de gimnastică, plimbări cu o durată de 30-60minute, şi staţionări de 1oră. Primele două şedinţe vor fi scurte 11/2-3ore. Pe parcurs, durata acestora crescînd progresiv. Băile reci practicate în lacurile de la suprafaţă (în lacul 4 sau 5 de preferat) vor avea, în prima zi, o durată de 5-10minute. În zilele următoare ea va creşte progresiv, ajungînd la 30minute. În cursul unei zile se va face o singură baie, urmată de cel puţin o oră de odihnă. Înainte de baie se recomandă o expunere la soare. Intervalul de timp cel mai potrivit este cuprins într orele 7-11 cînd cantitatea de căldură este mică iar razele ultra violete suficente. Timp de expunere progresiv 30-120minute. Se pot trata foarte bine: afecţiunile reumatismale degenerative, inflamatori, articulare şi post-traumatice; afecţiuni ale sistemului nervos periferic, ginecologice şi dermatologice.
ISTORICUL SALINEI TURDA
Extracţia sării a început în perioada ocupaţiei romane, după cum arată unele inscripţii descoperite în anul 1796. Argumentele lingvistice dovedind continuitatea ocupaţiei de extracţie a sării sunt în cuvintele OCNA şi SALINA, provenind din cuvintele slavone AKNA şi COANUK (“solnic”, adică localitate cu sare, aceasta fiind chiar numele unui comitat din Transilvania - vezi Slănic- Moldova şi Slănic-Prahova ). Feudalismul timpuriu (sec.IX-XIV) În secolul IX, Ştefan cel Mare a deţinut Ocna de Sare de la Turda, alături de cele de la Cojocna şi Dej. Într-un document din anul 1075 a fost menţionatã “vama sării” de la Turda - pe drumul Arieşului şi al Mureşului. Ocna de la Turda a fost pomenită documentar pentru prima dată în sec. XIII : un capitlu de la 1 Mai 1271 şi un privilegiu din anul 1291. În Evul Mediu numai regele avea dreptul de a exploata şi de a valorifica sarea. În ocne se muncea şi vara şi iarna, transportul făcîndu-se atît terestru cît şi pe apă (Arieş, Mure, Tisa) - cu corăbii avînd marginile ridicate (ca să se ferească de umezeală) - şi pe uscat cu căruţe sau cu sănii ; astfel a luat naştere “marele drum al sării” care acoperea Transilvania, Moldova şi Ungaria. Începînd din sec. IX Turda era o cetate regală care apăra salinele din apropiere. Sarea era păstrată în depozite regale iar mai tărziu în “cămări de sare”. Muncitorii erau iobagi obligaţi pentru rege; aceştia făceau extracţia şi transportul sării, precum şi întreţinerea cămărilor de sare. Tăiatul sării era efectuat de iobagi privilegiaţi, care începînd din sec. XII erau plătiţi cu bani. Pînã în sec. XIV comerţul cu sare nu era răspîndit în tot teritoriul ţării. Privilegiul în comerţ şi descărcarea sării îl aveau în special bisericile. Feudalismul dezvoltat (sec. XIV-XVII) În Evul Mediu explorarea sării era organizată în “Cămări de sare”. Existau două feluri de cămări de sare: unele făceau exploatare, depozitare şi transport pînă la apă (Turda, Cojocna, Ocna-Dejului şi Sic), iar celelalte fãceau transportul pe apã şi desfacerea. Cãmara principalã era cea de la Turda - potrivit raportului din primăvara anului1552 “căci comitele ei , de obicei, era şi peste ceilalţi cămăraşi”. Despre sarea de Turda se spunea că este bună şi tare. “Ocna cea mare” sau “cea veche” avea o adîncime de 45 de metri şi o lăţime de cca. 18 metri într-o parte şi 5 metri în cealaltă. “Ocna cea mică” era adîncă de cca. 15 m şi lată de 9 m. În fruntea cămării de sare se afla comitele sării (cămăraş) - numit de rege, care avea în subordine un slujbaş, un contabil, un maglaş (gestionar), scribi, bucătari, grădinari. Munca principală (tăierea blocurilor de sare) era făcută de tăietorii de sare; “familii” scoteau sarea la suprafaţă cu ajutorul unei maşini (gepel, kepel) acţionatã de cai, funcţionînd pe principiul scripetelui (crivac); maşina era deservită de rotari, îngrijitori şi conducători de cai (ghepelişti). Mai existau aici fierari, ucenici şi meşteri cărbunari, meşteri lemnari, distribuitori de seu (pentru opaiţe şi felinare), furnizori de postav (unii tăietori primeau postav drept salariu), apoi meşteri de nave şi navigatori, oameni care deserveau corăbiile, băieşi şi chiar pescari (unele cămări dispuneau de heleştee). De asemenea, pe lîngă fiecare cămară era cîte un preot. Muncitorii principali, tăietorii de sare, erau angajaţi de cămăraşi pe timp de un an; mai existau angajaţi temporar (străini). Tăietorii de sare aveau o muncã istovitoare, în cele mai grele şi periculoase condiţii; cu toate acestea , salariile acestora erau foarte mici, mult sub nivelul necesităţiilor de trai. De asemenea nu aveau voie să părăsească .locurile de muncă, iar dacã fugeau puteau fi prinşi, aduşi înapoi cu forţa şi pedepsiţi. Aceste condiţii de viaţă au dat naştere multor răzvrătiri şi conflicte, care au fost apoi aspru pedepsite, chiar cu mutilări corporale. Perioada Destrămării Feudalismului (sec.XVIII-XIX) Dupã cucerirea Transilvaniei de către Austria (sfîrşitul sec.VII), puterea centralã administra direct minele prin cămăraşii lor. La sfîrşitul sec. XVIII Curtea de la Viena a luat măsuri de înviorare a mineritului, creînd înlesniri pentru străinii ce doreau să exploateze mine în Transilvania. Cel mai importante mine de sare erau cele de la Turda. În sec. XVIII sarea se exploata în mine clopot (conice) pentru a se feri de infiltraţii de apã. Mai întîi se săpa o groapă, de obicei rotundã cu diametrul de 2 m, în stratul de pămînt ce acoperea orizontul de sare. Pentru fixarea acestui strat steril, pereţii gropii se întăreau cu împletituri de nuiele. Tăierea sării se făcea cu unelte bătătoare şi tăietore (topoare, ciocane, pene de oţel etc.); se fãceau întîi făgaşele, apoi se detaşau brazdele. Bolovanii de sare erau scoşi la suprafaţă cu ajutorul unei instalaţii exterioare (crivac) compuse dintr-un tambur din lemn cu ax vertical acţionat cu cai; un otgon înfăşurat pe acest tambur făcea ca un capăt să se înfăşoare, iar celălalt să se desfăşoare; în acest fel, cînd un capăt al frînghiei coboară în ocnă, celălalt scotea sarea din ocnă (prin puţul vertical sau suitor ) bolovanii de sare care erau vîrîţi în saci de piele de bivol. Odată cu scoaterea sării adîncimea clopotului creştea. Caii folosiţi aici erau cai reformaţi din cavalerie. În a doua jumătate a sec. XVIII au avut loc perfecţionări şi inovaţii în procesul de extracţie a sării. În special în transportul acesteia pe verticalã. Astfel, în anul1770 “mecanicul” clujean Samuel Enyedi a conceput un fel de elevator cu care se putea scoate “numai cu ajutorul a douã degete o greutate de 50 măji” (5 tone). Acesta s-a dovedit foarte avantajos, mai ales pentru puţurile adînci. În a doua jumătate a sec. XVIII s-au dat nişte “Instrucţiuni “ de funcţionare pentru salinele din Transilvania. În această perioadă ia fiinţă “Casa comunităţii sau a frăţiei” (asemănătoare unei case de pensii şi de ajutor social), la care fiecare tăietor de sare avea o contribuţie. Sarea se transportã pe uscat cu carele (iarna cu săniile) şi pe apă cu corăbiile (pe Mureş pînă la Seghedin - Ungaria). În condiţii grele şi cu retribuţie derizorie, recurgîndu-se deseori la metode de constră ngere. În anul 1767 funcţionau 5 ocne la Turda, acestea fiind cele mai înfloritoare din Transilvania (“Cea de sus”, “Cea de jos”, “Cojocneana”, “Sf. Terezia” şi “Sf. Anton”). Pe lîngă salinele din Transilvania s-au înfiiţat şcoli pentru copii urmărindu-se formarea, ataşarea şi menţinerea slujbaşilor cu copii. La ocne se cerea îndemînare, supunere, cunoaşterea limbii germane pentru a se putea înţelege cu slujbaşii germani (în anul 1774 limba germanã a devenit oficială) şi nicidecum cunoştinţe tehnice speciale. Învăţămîntul la aceste şcoli era foarte slab din următoarele motive: învăţătorii erau foarte slab plătiţi, prin urmare nu existau învăţători buni aici; copii frecventau şcoala neregulat sau chiar deloc; clădirile şi condiţiile pentru învăţămînt erau insalubre. În anul 1787 existau 14 copii angajaţi la camera de sare de la Turda; ziua mînau caii (pe orice vreme: ploaie, frig sau vînt), iar noaptea fãceau curăţenie în ocnă şi scoteau bolovanii de sare; tot ei se ocupau cu distribuirea lămpilor (opaiţe, feştile). Copii erau foarte prost plătiţi. Datoritã faptului cã nu se asigura securitatea muncitorilor, munca acestora era foarte periculoasã, pe lîngã faptul cã era foarte grea şi foarte prost plătită. la acestea s-au mai adăugat războaiele şi scumpirile de la începutul sec. XIX, creînd numeroase mişcări de nemulţumire şi răzvrătiri printre tăietorii de sare. În anul 1786 producţia şi valorificarea sării a devenit monopol de stat. Perioada 1848-1918 În anul 1860 s-a estimat cã Turda dispunea de o rezervă de sare de 1220 milioane tone. Cea mai nouă salină, Ocna Mureşului, a devenit rapid cea mai importantã din Transilvania, datorită rezervelor bogate şi poziţiei avantajoase pentru transport (pe Mureş sau cu trenul spre Budapesta). Concurenţa tot mai puternică a acestei saline a fãcut să decadă salina de la Turda. Pînă în anul 1880 sarea se extrăgea de la Turda din cele 3 puţuri vechi: “IOSIF”, “TEREZIA” şi “ANTON”. În anul 1862 extracţia din puţul “ANTON” a fost oprită după ce a atins adîncimea de 108 metri., din cauză că sarea era amestecată cu steril. Transportul sării implică greutăţi din ce în ce mai mari, deoarece drumul ce cobora de la salină era foarte abrupt. Pentru a-l uşura şi a micşora cheltuielile legate de el, în anul 1853 s-a hotărît construirea unei galerii de transport orizontală pornind de la Turda Nouã spre cele trei mine vechi “IOSIF”, “TEREZIA” şi “ANTON”. Aceastã galerie, numitã “FRANZ JOSEPH” a fost terminată în 1870 avînd lungimea de 780 m . Pînă la sfîrşitul sec. XIX, galeria a fost prelungită cu încă 137 m, avînd azi o lungime totală de 917 m. Concomitent cu galeria “FRANZ JOSEPH” a fost aduse modernizări minei “TEREZA”, care au crea noi abataje moderne de exploatare a sării pentru vremea accea (mine trapeizodale). S-a început cu săparea minei “GHIZELA”(I), apoi cu mina (laterală) trapezoidalã “RUDOLF” (sau “Sf. Nicolae”). Datorită unor greşeli de proiectare la mina Ghizela s-au abandonat lucrările (prin interceptarea accidentală aunei vechi mine romane). În mina “RUDOLF” s-a concentrat extracţia de sare, atingînd în primii ani ai sec. XX (1932) adîncimea de 38 m, cu o talpã de extracţie de 80 m şi latã de 50 m. La începutul sec. XX. s-au reluat lucrările la o cotă mai jos la mina Ghizela II, pe laterala minei “TEREZA”, urmînd a fi simetricã cu camera “RUDOLF” şi totodată paralelă. Camera “GHIZELA-II” a fost ultimul abataj început la Turda. Suprafaţa de extracţie a salinei Turda a ajuns la aproape un hectar (10 000 m2). Tehnica minierã folosită în aceastã perioadă era “abatajul în talpă”. Această nouă tehnică de extracţie (pentru camere trapezoidale) era combinată (suprapusă) cu vechea formă de exploatare (pentru mine - clopot). Accesul se făcea cu scări de lemn şi frînghie, sau prin puţuri de extracţie şi circulaţie (suitoare), prevăzute cu trepte. Mecanizarea salinelor s-a fãcut exclusiv la transport; activitatea de producţie (productivă) nemijlocitã se făcea ca mai înainte (ciocan, tîrnăcop, topor, daltă, şpiţ, pene de oţel). Pînă în anul1880 sarea era adusă la suprafaţă (din cele trei mine-clopot) cu ajutorul a 3 troliuri de extracţie exterioare (deasupra minelor), acţionate de cai. În total se foloseau 24 de cai: cîte 8 la fiecare troliu, împărţiţi în 2 echipe a cîte 4 cai. Programul era - iarna - de 2 schimburi a cîte 3 ore de muncă cu pauză de o oră între ele, iar vara - un singur schimb de 5 ore (ducerea şi aducerea de la păşune a cailor lua timp). Din Mina “RUDOLF” sarea era ridicată la nivelul galeriei printr-un puţ amenajat în nişa laterală, cu ajutorul unei maşini asemănătoare celei descrise anterior, acţionată tot de cai şi situată într-o cameră octogonală alăturată. Pînă la începutul sec. XX transportul în mină se făcea cu cai de povară şi cu vagonete (există un terasament de 917 m în subteran şi 114 m la suprafaţă). Şi la începutul sec XX baza tehnică la salina de la Turda era scăzută (unelte primitive), aceasta determinînd înrăutăţirea condiţiilor de muncă şi o productivitate scăzută: în 1871 s-au extras de la Turda 15.131 tone sare faţă de numai 12.334 tone de la Ocna Dejului, iar în 1913 s-au extras doar 1576 de la Turda faţă de 58.429 tone cîte s-au extras de la Ocna Dejului. După deschiderea Fabricii de Chimicale de la Turda şi mai tîrziu datorită cerinţelor armatei în primul război mondial, producţia de sare de la salina din Turda a luat un oarecare avînt de producţie, realizîndu-se în 1916 - 6.728 tone se sare. Muncitorii lucrau în schimburi de 8 ore, din zori (ora 4) pînă la prînz (ora 13.30) cu o pauză de masă de 30 minute dimineaţa şi o alta de o oră la prînz. Se înregistrează în aceastã perioadă o tendinţă de creştere a numărului de muncitori. Fluctuaţia numărului de muncitori din ocnele de la Turda a fost între 352 în 1780 şi 34 în 1894. Statutul minerilor era de angajaţi ai tezaurariatului; nu aveau nici o apărare în faţa conducerii salinei în caz de conflict; puteau fi solicitaţi la orice oră din zi sau din noapte; puteau fi concediaţi fără despăgubire, ajutor sau pensie; puteau fi pedepsiţi băneşte sau corporal. Munca lor era grea, periculoasă şi prost plătită. Plata lor se făcea în acord: în metri liniari de galerie sau în metri cubi de sare din minã. Perioada de după 1918 Sarea era monopol de stat. Salina de la Turda nu dispunea de instalaţii mecanice în 1919, fiind de o importanţă mai mică decît cea de la Ocna Dejului, datorită calităţii şi cantităţii mai scăzute a sării exploatate. Cantitatea de sare exploatată la Turda în această perioadă variază între 3.251 tone în 1920, 5.385 tone în 1927 şi 7.731 tone în 1932; Datorită concurenţei Salina de la Turda şi-a încetat activitatea în 1932.
DESCRIEREA TRASEULUI TURISTIC
Galeria Franz Joseph săpată între anii 1853-1890 Construirea galeriei orizontale prin care se face intrarea în salină, a fost începută în anul 1853 pentru a uşura şi ieftini transportul sării deoarece vechiul drum trebuia să ocolească dealul de deasupra salinei. Terminatã pînă la sfîrşitul sec. XIX în prezent are 917 m (în anul 1870 avea780m). Galeria are două zone: a) Zona sterilă (săpată în argile şi nisipuri între 1853-1854), caracteristici: • are 528 m lungime perfect dreaptă, de formă de dubluarc (potcoavă) a fost armată cu piatră şi mortar; grosimea este de cca. 40 cm. • lungimea este marcată în stînjeni (1,89 m) de la intrare, pe peretele din stînga; • instalaţia electrică a fost făcută în 1910; după 1948 a fost folosită de I.C.I.L. ca depozit de brînză pînă în 1992; în această perioadă a fost demontată terasamentul de cale ferată şi s-a turnat pardoseala, au fost făcute instalaţiile de apă şi canalizare; aici se depozita brînza (pînã la 200 tone) în butoaie aşezate pe ambele părţi ale galeriei; b) Zona sării (propriu-zisă), caracteristici: • totul este săpat în sare, exclusiv manual; (daltă şi ciocan); • pereţii sunt afumaţi datorită iluminări cu opaiţe care funcţionau cu seu de oaie, agăţate de belciuge fixate în cepuri de lemn bătute în tavan; • adăpost antiaerian în cel de al doilea război mondial; Curenţii de aer care pătrund de afară vara conţin vapori de apă care se condensează pe pereţii reci, dizolvînd sarea pînă la saturaţie. Soluţia sărată saturată se prelinge pe pereţi răcindu-se pînă în partea de jos. La această temperatură apa are o capacitate de dizolvare mai scăzută, soluţia devenind suprasaturată, sarea excedentară depunîndu-se. Mina IOSIF (sala ecourilor) exploatată între anii 1740-1900 Denumirea este dată în cinstea Înpăratului Iosif al II-lea al Imperiului Roman de naţiune germană şi rege al Ungariei şi Boiemiei, care în anul 1773 a vizitat Transilvania. Caracteristici specifice: • mină - clopot; adîncime sub balcoane 90m; diametru vatră 70m; neamenajată; nu se vizitează turistic. • prima intrare pe dreapta de pe galeria Franz Joseph este accesul la compartimentul scărilor, situat lîngă puţul de extracţie ce face legătura cu vatra minei Iosif (1867); • a doua şi a treia intrare au acces la cele două balcoane de lemn aflate în surplombă (1854); proiectate pentru a se ridica sarea la nivelul galeriei cu ajutorul crivacului de la suprafaţă; • efect acustic deosebit (12 ecouri); • efect vizual (“arde sarea”): lumina naturală are acces prin cele două suitoare deschise la suprafaţă(30m); orice obiect aruncat de la balcon în dreptul suitorului este iluminat feric. Camera octogonală a Maşini de extracţie (sala cailor) săpată în 1865 Caracteristici: • maşina de extracţie are patru braţe, la fiecare braţ au fost înhămaţI cîte unul sau doi cai 1 sau 2 cai; • în jurul maşinii de extracţie caii au lăsat urme cu copitele -manejul; caii folosiţi aici erau cai reformaţi din cavalerie; aveau traşi pe cap saci, în cele din urmă orbeau şi datoritã mişcării circulare continue cai mureau destul de repede; • otgonul (din cînepã) era răsucit de cel puţin de două ori pe tambur; un capăt se desfăşura şi celălalt se înfăşura , apoi invers; otgonul trecea prin douã tuneluri, ajungînd deasupra puţului de extracţie; capetele otgonului treceau peste doi scripeţi mari (cu diametrul de 3 metri) din fontã (molete) şi coborau în cele douã compartimente ale puţului de extracţie; • maşina actuală este construită în anul 1881 din lemn de brad. Pentru construcţie s-a folosit exclusiv lemnul de brad, fiind rezistent la mediul salin; • pe tavan se observă straturile sedimentare ale depozitului salifer iniţial. Camera puţului de extracţie săpată între anii 1864-1865 Puţul de extracţie al minei “Rudolf” (Sf. Nicolae) a fost început în anul 1864 - vezi marcajul anului pe perete; are o adîncime de 85 m şi este împărţit în două compartimente de 2/2,5 m; este acoperit de două capace lîngă care se află podul de descărcare. Pe otgon erau legaţi nişte saci din piele de bivol în care se punea sarea. Capătul încărcat era ridicat pînă deasupra puţului, se închidea podul de descărcare, se descărcau sacii pe capac (podul de descărcare) - timp în care se încărcau sacii de la celălalt capăt al otgonului din interiorul minei, apoi se inversa sensul de desfăşurare al otgonului (deci se inversa sensul de rotaţie al maşinii şi totodată sensul de mişcare al cailor).
Sala Apelului ,Sala Altarului şi Scara Bogaţiilor 1855-1856 Aici se făcea apelul muncitorilor înainte şi după terminarea schimbului. În nişele laterale care au rafturi se păstrau felinarele, opaiţele, feştilele şi lumînările (distribuite de copii). Scările de lemn de brad construite în stilul barocului-transilvan legau mina de suprafaţă prin intermediul unui suitor al Minei Tereza. Pe ele aveau acces nobili, propietari salinei şi preoţii care oficiau slujbe la altarul din salină. Altarul a fost sculptat în sare pentru servicii religioase şi rugăciuni dinaintea schimbului. Odată pe săptămînă era oficiatã o slujbă religioasă de către un preot, la slujbă luînd parte şi nobilimea din împrejurimi, mai există bănci sculptate în sare lîngă peretele sudic. Mina Tereza (Sf. Terezia) exploatată între anii ~1690-1880 Denumirea minei este dată în cinstea Împărătesei Maria Tereza (1740-1790), a Imperiului Roman de naţiune Germană şi Regina Ungariei şi Cehiei. Este mină-clopot cu adîncimea de la balcoane pînă la lac de 70m, diametrul vetrei de 70m. De la nivelul balconului pînă la suprafaţă 32m. Pe vatră se găseşte un lac subteran de 8m adîncime şi o insulă de 5m înălţime. Pe partea nordicã a peretelui se găseşte “Cascada de sare”, formată prin depunerea sării din soluţia salină saturată scursă din galeria-axă a Minei Ghizela I, unde a pătruns apa prin infiltraţii datorită intersectării accidentale a unei mine romane la care pe urmă i s-a sau prăbuşit tavanul, formînd la suprafaţă o dolină; se vede anul începeri lucrărilor la mina Ghizela, pictat pe lemn deasupra cascadei de sare în 1857. Stalactitele de pe balcon s-au format datorită curenţilor de aer încărcat cu vapori de apă ce cobora vara prin suitor, care se condensează pe pereţii reci, dizolvînd sarea pînă la saturaţie; pe măsură ce soluţia se răceşte, apa (dizolvantul) îşi micşorează capacitatea de dizolvare, sarea excedentară depunîndu-se. În cupolă se observă cele două suitoare, unul pentru acces, altul pentru transport, din care cel de acces este liber şi a fost accesibil (pe aici se ajungea la “Scara Bogaţilor”). • Este cea mai veche mină de tip clopot din ţară, vizitabilă turistic!. Mina Rudolf (Sf. Nicolae) exploatată între anii 1858-1932 Denumirea Minei Rudolf este dată împreună cu denumirea Minei Ghizela de la fostul Împărat Rudolf iar Ghizela fiind Împărătesa. Mina Rudolf este o camerã trapezoidală (abataj în talpă) începutã în 1858(galeria-axă); Are o înălţime de 45m, lungimea vetrei (talpa abatajului) este de 80 m, iar lăţimea este de 50m. Balcoanele de lemn sînt fixate pe grinzi montate în pilugi săpate în sare şi împănate (1868). Accesul se face vertical, pe două scări, susţinute în grinzi montate în pilugi, amplasate în două nişe săpate în sare; fiecare scară are 230 de trepte. Pe peretele casei scări se află marcaţi ani de săpare 1868-1932. Puţul de extracţie este compartimentat şi închis cu scînduri de brad. Unul din cele două compartimente coboră pînă la nivelul vetrei minei “Tereza” (1910)(dar baza scării tunelul de legătură este inundat de apele lacului subteran, aici se află debarcaderul). Pe peretele nordic se găseşte o perdea de stalactite datorată apei provenite din infiltraţii din Mina Romană (dizolvare, răcire, depunere). Pe vatră se găsesc cristale mari, cubice, de sare recristalizate din soluţia salină suprasaturată în jurul unor germeni de cristalizare. Pe pereţi se văd urmele de tăiere manuală a sării (ciocan, daltă, tîrnăcop, topor, şpiţ); mai întîi se tăiau blocuri de dimensiuni mai mari, apoi erau despicate cu pene de oţel; fiecare ocnaş primea în lucru o porţiune (se văd diferenţele pe perete). În pereţi se văd două nişe (latrine).
Mina Ghizela Este o mină ce urma să fie simetrică cu “Rudolf” faţă de mina “Tereza” (deci urma sã fie trapezoidală). Are (la fel ca “Rudolf”) o sală octogonală (a cailor), camera puţului de extracţie, care acum se reamenajează ca şi staţionar sanatorial. Mina GhizelaII începută în 1913 sub galeria-axă GhizelaI şi Mina Romană. Exploatarea s-a oprit în 1932, după ce s-a scos o felie de aproape 2 m grosime de sare. În prezent Mina Ghizela II este declarată zonă protejată din cauza concreţionărilor foarte frumoase cu formaţiuni (speoloteme) diverse de sare, foarte rare.
Perspective
Se încearcă amenajarea cît mai repede a staţionarului sanatorial în Mina Ghizela şi construirea la suprafaţă a unui pavilion de intrare (folosirea celei de a doua intrări în salină de la Valea Sărată-Durgău, care se află lîngă Mina Ghizela) Un alt obiectiv este amenajarea pe vatra minei “Rudolf” a unui amfiteatru şi a unui complex de terenuri sportive. În prezent se foloseşte sala Rudolf ca şi sală de tratamente. Tot în sala Rudolf se organizează manifestări cultural-sportive cum ar fi: - audiţii muzicale, concerte vocale, proiecţii de filme-diapozitive, diferite aniversări. - concursuri de aeromodele, concursuri şi demonstraţi de speologie-alpinism.
• Toate manifestările cultural-sportive în cadrul salinei au fost iniţiate de membrii Asociaţiei Speologice Urşii-Cluj. Tot ei au realizat lucrarea despre istoricul săpării Salinei de la Turda ş acest ghid. Le mulţumim pentru redescoprirea SALINEI TURDA, şi punerea în valoare a acestuia !.
Salina Turda - Împrejurimi
şi excursi cu maşina
• Castrul Roman Potaissa de la Turda - este situat pe platoul Dealul Cetăţii în partea de N-E la altitudinea de 380mdM. • Muzeul de istorie - p-ţa Republici - fostul palat voievodal din secXV-lea, avănd elemente gotice şi renaşcentiste. • Staţiunea Turda-Băi aflată în patrimoniul S.C. Arieşul S.A., se află în partea de est a localităţi la altitudinea de 360mdM, într-o mică depresiune rezultată din tasarea depozitelor de terasă care acoperă sarea, înconjurată de liziere de pădure care dau o ambianţă plăcută. Se poate ajunge în zona băilor şi a vaii Sărată din centrul oraşului (str.Castanilor) pe drumul spre Ploşcoş. Staţiunea dispune de hotel, camping, restaurant şi ştrandul care este amenajat pe locul unei vechi saline inundate care a format Lacul Roman. • Parcul zoologic - situat lîngă băi, pe versantul de N-E al depresiuni. Cuprinde un mare număr de exemplare din fauna caracteristică diferitelor zone geografice. • Valea Sărată - Durgău, pe drumul spre Ploşcoş, zonă cu lacuri antroposaline neamenajate deasupra Salinei de la Turda. • Cheile Turenilor - situate în nordul localităţi. Se poate ajunge în zonă pe drumul spre Cluj-Napoca pănă în dreptul localităţii Copăceni, iar apoi pe drumul comunal pănă la intrarea în chei (distanţa 3km). Cheile au fost create de curgerea Pîrîului Racilor în calcare mezozoice cu numeroase resturi fosile. • Cheile Turzii - rezervaţie naturală, situată la 9km de Turda. Se poate ajunge pe drumul ce duce pe valea Arieşului pînă la ieşirea din comuna Mihai Viteazu apoi spre localitatea Cheia. Traseul cheilor, cu pereţi prăpăstioşi deasupra văii Hăşdatelor, cu aspect majestuos, etalează un peisaj de un inegalabil pitoresc. Valea Arieşului: Turda - Buru - Sălciua (45km) cel mai lung defileu al Arieşului (28km) desfăşurat de-a lungul drumului naţional 75.
Minighid
Asociaţia Speologică Urşii-Cluj
Translate"
Vezi Turda - Bai si Mine